Sunt ferm convins că nu este român care să nu resimtă acut avalanșa prețurilor crescute până aproape de refuz. Și cel care, să zicem, are bani cu mult peste medie, tot se simte măcar zgâlțâit de scumpirile continue, la tot, la absolut tot, căci cu aceeaşi bani nu-și mai ia două sticle de șampanie, ci un sfert dintr-una. Personal, am simțit un șoc de-a dreptul când am revenit într-un market, doar după o săptămână, pentru a-mi reface proviziile, respectiv litrul de ulei, punga de zahăr, cea de făină, hârtia igienică şi apa plată. Atenție!, după doar o săptămână.
M-am uitat de câteva ori pe bonul de casă, socotind ca un învățăcel, în încercarea de a identifica eventuala greșeală a casieriței sau măcar eroarea softului casei de marcat. Totul era corect, inclusiv jenanta reducere de… șase bani, la nu mai știu ce produs. Să nu-mi spună careva că, pentru toată nebunia asta, de vină e doar conflictul de la graniță.
Și-o fi băgat coada şi acesta în prețul carburanților și al gazelor, nu zic ba. Dar, în rest, e „opera” altora. Să fim serioși! Problemele astea își au rădăcinile mult mai adânci și vin din vremea pandemiei, când țara, cu tot cu resurse, a ajuns pe mâinile unui perdant și, mai apoi, ale unui nefericit, probabil unul dintre cele mai sinistre personaje ale ultimilor trei decenii. Să ne aducem aminte cât a sărit de sus prețul banalei măști sanitare, imediat după declanșarea nebuniei Covid – 19, al alcoolului sanitar și al restului produselor atât de folosite la acea dată… Nici nu vreau să mă mai gândesc la miliardele ajunse în buzunarele „băieților deștepți”, odată cu spitalele modulare dezumflate, de peste tot… și câte și mai câte mai ştiute, mai neştiute. Ori, după ce s-a declarat învins coronavirusul, n-a mai scăzut prețul la nimic. Dimpotrivă, prețurile la absolut toate produsele și serviciile și-au urmat drumul ascendent, nestingherite nici măcar de guvernanți care, fără nicio emoție, ne-au majorat și ROBOR-ul, spaima românilor cu rate și IRCC-ul (indicele de referință pentru creditele consumatorilor).
Singura certitudine la acest moment este disperarea românilor, care nu mai știu cât o să îndure. Pesemne, pensionarii, fiind obișnuiți, bieții de ei, să tot taie din subțirea felie de pâine, vor sta ceva mai liniștiți, mulțumiți că vor primi cei 700 de lei, însă doar o lună, ca să-și echilibreze, chipurile, bugetul. Dar, în rest, tare mi-e teamă că vor sări în sus, odată ce va exploda mămăliga, căci orice suportabilitate are şi o limită. Și mai știe toată lumea că pe român îl duci ușor, dar până la… mâncare. Ferească-ne Dumnezeu, să nu fie mai rău ca-n 1907! Ce ne-am speriat noi când s-au scumpit, în plină iarnă, curentul și gazul, dar ce-o să vorbim singuri, pe stradă, de-acum încolo! Să zicem că, vara asta, o mai fentăm, cu salate, cu borşuri lungi și… multă apă, dar mă-ntreb: ce-o să facem, cu toții, la iarnă? Căci salariile nu vor crește, e clar.
Niciodată n-au crescut pe timp de criză, cu excepția unora. Nu se înzdrăvenesc ele pe timp de pace și liniște, darmite acum, când nu prea e… Iar prețurile nu vor scădea, căci ăștia care vor să facă bani nu-s proști. Cert este că nouă nu ne mai rămâne decât să strângem din dinți, ăia care mai avem, și să sperăm că poate odată şi odată vom avea parte de diriguitorii pe care îi merită această țară.
