În ansamblu, preşedintele Erdoğan poate fi mulţumit: a silit Suedia să renunţe – cu o oarecare jenă – la mecanismele juridice ce asigurau un grad înalt de securitate tuturor refugiaţilor ajunşi pe teritoriul naţional. Ele au fost ambalate într-un vocabular asociat luptei antiteroriste, dar toată lumea ştie că nu ar fi fost adoptate în lipsa presiunilor de la Ankara.
La începutul acestei săptămâni, preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan a semnat şi a înaintat către Parlamentul de la Ankara documentul ce stă la baza ratificării de către forul legislativ a protocolului prin care Suedia aderă la NATO. În aceste condiţii, ar trebui ca Ungaria, cealaltă ţară care încă nu a început procedurile, să renunţe la ambiguităţi şi să treacă la ratificare. Cu o mare probabilitate, Suedia ar trebui să devină membru al Alianţei chiar la sfârşitul acestui an – sau, cel târziu, la începutul lui 2024. Este de presupus că, dată fiind urgenţa situaţiei, liderii NATO nu vor aştepta până în luna iulie, când este programat următorul summit, ci vor merge pe ideea unei aderări mai puţin fastuoase, dar mai rapide.
„Cu o mare probabilitate” nu înseamnă, însă, „cu certitudine”. Liderul turc ar mai putea întârzia votul din parlament, prin controlul pe care îl exercită asupra deputaţilor partidului său, dacă va simţi nevoia să exercite noi presiuni asupra Stockholmului în dosare precum cel al adăpostirii de către Suedia a unor militanţi ai Partidului Muncitoresc din Kurdistan (PKK). Dar, în ansamblu, preşedintele Erdoğan poate fi mulţumit: a silit Suedia să renunţe – cu o oarecare jenă – la mecanismele juridice ce asigurau un grad înalt de securitate tuturor refugiaţilor ajunşi pe teritoriul naţional. Ele au fost ambalate într-un vocabular asociat luptei antiteroriste, dar toată lumea ştie că nu ar fi fost adoptate în lipsa presiunilor de la Ankara.
Ce mai ştie toată lumea este şi că, într-un manieră extrem de realistă, domnul Erdoğan este pe cale să extragă concesia numărul unu din partea Statelor Unite: vânzarea către Turcia a unor avioane de vânătoare moderne, F-16, până nu demult blocată în Congres. Dar, din câte se pare, administraţiei Biden îi va veni mai uşor să-şi ţină promisiunea făcută Turciei (avioane în schimbul ratificării extinderii NATO), pentru că principalul oponent al acestui aranjament – senatorul democrat Bob Menendez, preşedintele Comisiei pentru Relaţii Externe – a demisionat din această funcţie pe fondul unui scandal de corupţie. În mod normal, administraţia Biden va avea un cuvânt greu de spus în privinţa nominalizării noului titular, astfel că e de aşteptat ca el să fie mult mai maleabil.
Pe măsură ce situaţia din Orientul Mijlociu s-a agravat, Administraţia americană pare dispusă să renunţe la o parte din exigenţele pe linie de politică internă faţă de aliaţii săi regionali. Washingtonul a constatat, spre exemplu, că lecţiile moralizatoare oferite Arabiei Saudite au dus la o reorientare semnificativă în politica Riyadh-ului, care – fără a renunţa la aranjamentul de securitate cu SUA – se deschide tot mai mult către China şi Rusia, adversari strategici ai Americii. Dacă s-ar persista în refuzul de a livra armament Turciei, probabil că şi aceasta şi-ar multiplica gesturile de frondă, iar astfel interesele regionale ale SUA ar fi lezate. Cu alte cuvinte, America face acum ceea ce ar fi de aşteptat din partea liderului unei alianţe precum NATO: face concesii individuale pentru a proteja coeziunea colectivului.
Evident că decizia preşedintelui Erdoğan a fost facilitată de victoria în alegerile din mai, în urma cărora a obţinut un nou mandat. Încă din perioada de precampanie, el acceptase aderarea Finlandei, atenuând criticile potrivit cărora, slăbind coeziunea NATO, dorea să mulţumească Rusia. Este adevărat că domnul Erdoğan are o comunicare specială cu omologul său rus, Vladimir Putin, însă este greu de afirmat că ar face „jocul Moscovei”. Nici dosarul sirian, nici implicarea în conflictul azero-armean şi nici măcar implicarea în criza din Ucraina nu justifică un asemenea enunţ. Preşedintele turc urmăreşte exclusiv interesele ţării sale, aşa cum le definesc el şi colaboratorii săi din elita politică de la Ankara. Dacă această definire este adecvată sau nu, este o altă problemă.
Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Finlandei, deblocarea procesului de aderare a Suediei va conduce la o reacţie similară şi din partea autorităţilor de la Budapesta. Domnul Viktor Orbán s-a ascuns şi acum în spatele liderului turc, dar fără a dori ca Ungaria să devină ţara care blochează respectivele procese de aderare. Cu alte cuvinte, ar fi de aşteptat ca, dincolo de retorica uneori nervoasă a liderilor maghiari faţă de lecţiile de democraţie oferite de Suedia, guvernanţii să deblocheze aderarea şi să se prefacă miraţi când li se reproşează că au întârziat-o. Doar că, spre deosebire de domnul Erdoğan, premierul maghiar poate fi suspectat că a căutat să transmită un mesaj de amiciţie Moscovei. Important este ca mesajele de acest gen să nu pericliteze funcţionarea Alianţei, o structură ce are nevoie – acum, mai mult ca altădată – de coeziune.
