Mai demult am fost surprins auzind opinia hotărâtă a unui fost coleg de redacţie: educaţia, cultura se face în şcoală, acasă, nu la radio şi televiziune, aceste instituţii având doar menirea să informeze, să distreze.
Afirmaţia lui Eugen Pătraşcu m-a uimit pentru că ştiam câte emisiuni interesante, foarte utile din punct de vedere educativ, s-au tramsmis de-a lungul deceniilor, chiar el fiind unul dintre campionii actului cultural la Radio Iaşi prin textele despre muzică (numai titlul emisiunii Excelsior Jazz dovedeşte că evita platitudinile, avea orgoliul bun de a inventa formule originale, care îi dezvăluiau pasiunea pentru lectură, iar textele sale despre jazz şi-ar merita locul într-un volum), prin selectarea articolelor prezentate în revista presei culturale din emisiunea „Perpetuum duminical”. Îmi era limpede că exprimarea corectă, limpezimea ideilor însoţite de gustul pentru metaforă, pentru vorba de spirit însemnau, toate, educaţie, formând, împreună cu şcoala şi climatul de acasă, arhitectura culturală individuală. Dacă Valentin Silvestru reuşea să răspundă la scrisorile ascultătorilor cu o subtilă ironie fără a jigni, dacă Ion Ghiţulescu, Cristian Ţopescu şi Ioan Chirilă comentau întrecerile sportive într-un mod rafinat, dar neostentativ (unele texte ajungând în pagini de carte), dacă A.E. Baconski sau Dan Hăulică, prin comentariile de o bogăţie a ideilor şi eflorescenţă barocă a metaforelor puteau stimula interesul ascultătorului/telespectatorului să deschidă cărţile, să caute capodoperele artei plastice comentate - rolul, importanţa educaţiei prin radio şi televiziune erau/au rămas superb demonstrate. Nu întâmplător, ciclurile „Vocile artei moderne” (radio), „De la Giotto la Brâncuşi” (televiziune), realizate de Dan Hăulică şi Ion Frunzetti, au constituit ani la rând puncte de reper în audiovizualul românesc. De altfel, Tudor Vornicu, directorul de programe al Televiziunii Române, și-a conceput timp îndelungat emisiunea-magazin duminicală începută după prânz, terminată spre seară (transmisă direct!) ca un maraton al artelor, în care erau invitați, spre exemplu, Marin Constantin, fondatorul și dirijorul corului Madrigal, actorul Emil Botta, tot Dan Hăulică avea o rubrică de 4-6 minute dedicată artelor plastice, Catinca Ralea făcea risipă de inteligență și spirit cultural sprințar, „îmbrăcând” gestul cultural în haine publicistice moderne, dinamice, „croite” din informații, idei, mirări și umor de bună calitate.
Odată cu renunţarea la o parte substanţială din balastul propagandei ideologice, emisiunile culturale difuzate între 1965-1971, chiar şi după aceea, până în 1989, au dovedit că informarea, divertismentul pot fi însoţite în mod substanţial de actul cultural autentic. Iau ca exemple rubricile săptămânale susţinute de Octavian Paler, emisiunile de publicistică şi muzicologie realizate de Ada Brumaru, Teodora Albescu, Iosif Sava, George Bălan, Alfred Hoffman, Grigore Constantinescu, Alice Mavrodin - am ordonat doar câteva nume. Sigur că pe toată durata regimului comunist cenzura, acerbă sau relaxată, controlul cuvântului scris/rostit au fost de neocolit, dar instituţiile media nu se puteau lipsi de personalităţi culturale, rolul educativ (atât de mult invocat oficial până la saţietate) a fost important.
Am mai subliniat aici - rostul redactorului-şef, al secretariatului de redacţie din mass-media era să verifice din punctul de vedere al corectitudinii gramaticale, al inteligibilităţii şi atractivităţii textele ce urmau a fi tipărite, difuzate la radio şi televiziune. Altă regulă era supravegherea atitudinii celor ce se exprimau săptămânal sau zilnic în pagina de revistă, la microfon sau în faţa camerei de luat vederi. Extrem de puţine au fost persoanele cărora li s-au permis accese de personalitate orgolioasă, egocentrisme. Două exemple pot fi considerate Adrian Păunescu şi Iosif Sava, însă dincolo de izbucnirile sale neobișnuite în audiovizualul românesc, jurnalistul profesionist în domeniul muzical Iosif Sava a promovat fără excepție marile valori și tinerii cu perspective în arta interpretării, colocviile sale prelungi au rămas (acum pe pagina de carte și la redifuzări) adevărate surse de informații, ocazii de învățătură. Dezinvoltura cu părelnice accente de ireverență era, la Iosif Sava, rezultatul mobilității spirituale, experienței lecturii, pregătirii sistematice a Seratelor duminicale de la televiziune, vraful de cărți scrise de invitații săi, ridicat lângă microfon, nu însemna butaforie, decor, puteai fi sigur că amfitrionul le citise, mai demult ori în zilele premergătoare colocviilor. Ceilalți realizatori, mulți, de emisiuni culturale la radio și televiziune, erau întruchiparea modelului de redactor, de gazdă: alegeau subiectele, își scriau prezentările, conduceau interviurile sau, de multe ori, lăsau doar oaspetele să se exprime, ei retrăgându-se discret din „scenă”, păstrându-și rolul de regizori inspirați, eficienți, ai producției de radio/televiziune. De plăcută amintire a rămas Florin Constantin Pavlovici, autorul uneia dintre cele mai valoroase emisiuni de la Radio România, Dicţionar de literatură universală, de permanent interes sunt acum Revista Culturală Trinitas, realizată de Teodora Stanciu şi Spectacolul artei, dinamic, atractiv gândit de Alex Aciobăniţei la Radio Iaşi.
Trebuie subliniat, posturile Radio-ului şi Televiziunii Publice îşi păstrează, aşa cum se cuvine, respectul pentru limba română, pentru atitudinea civilizată a gazdei, a invitaţilor în timpul emisiunilor, menţinând rolul foarte important de făptuitor al documentelor credibile pentru istoria culturii româneşti. Excepţiile sunt cu atât mai vizibile, mai regretabile, şi nu poţi decât să te întrebi de ce câţiva autori de emisiuni altădată prestigioase sunt lăsaţi să se comporte la microfon ori în faţa camerelor de luat vederi, cum îmi spunea Andrei Pleşu într-un colocviu televizat, „ca nişte vătafi”, ca nişte „ţoape” care îşi promovează mai ales prietenii, întrerup invitatul când nu le convine subiectul, îşi dau importanţă vorbind mai mult decât oaspetele, vorbesc la persoana întâi cu mari muzicieni, deseori fac dovada confuziei valorilor, amestecând personalităţi de prim ordin cu mediocrităţi, ignorând din comoditate şi nepăsare muzicieni care au făcut Istorie, lăsând ascultătorului impresia stabilă a coteriei, a bârfei cu poleială.
Evident, mass-media este oglinda societăţii noastre în momentul actual. Incultura, nepăsarea, superficialitatea, domnia interesului personal sau de grup, plictisul, dezabuzarea, interesul autopromovării sunt duşmanii cărora se străduiesc să le ţină piept cei rămaşi fideli corectitudinii, creaţiei culturale autentice, respectului pentru limba română, civilităţii şi, în ultimă instanţă, cu un cuvânt mare, dar necesar a fi scris - cinstei.
Una dintre rubricile de succes ale revistei „Contemporanul” din perioada 1965-1971 a fost susţinută de Ecaterina Oproiu (jurnalist, dramaturg, critic de film, mult timp redactor-şef al publicaţiei „Cinema”). Săptămânal erau analizate programele Televiziunii - calitatea emisiunilor, importanţa şi atractivitatea subiectelor, modul de comportare al redactorilor şi invitaţilor, calităţile/neîmplinirile regiei, sceongrafiei, decorului, imaginii - totul era discutat cu echilibrul, obiectivitatea şi umorul subtil ce o caracterizau pe autoarea rubricii. În multe ţări ale lumii, comentariile producţiilor radio-tv sunt şi acum nelipsite din paginile ziarelor şi revistelor importante. Cu siguranţă ar fi oportune în privinţa audiovizualului din România, aşa cum îl ştim şi îl suportăm. Dar sunt, oare posibile?
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor
