Ar fi frumos să spunem, conform tradiţiei, că o prezumptivă întâlnire a tricolorilor cu Serbia este imprevizibilă. Însă ceea ce observăm în fotbalul nostru, nu poate fi clintit nici de o tradiţie seculară.
Cu câteva zile în urmă s-a împlinit un secol de existenţă a naţionalei de fotbal la României: pe 8 mai 1922, la Belgrad, România a debutat pe arena internaţională contra unei alte debutante, Iugoslavia. Cei pasionaţi de istoria fotbalului românesc iniţiindu-şi cercetarea în epoca comunistă, au aflat că meciul acesta a fost disputat în cadrul unei competiţii bilaterale, pe care istoricii de partid au botezat-o „Cupa Prieteniei Româno-Iugoslave” după moda vremii. În realitate, denumirea reală a fost „Cupa Regelui Alexandru” pentru că a fost oferită de Aleksandar, regele „sârbilor, croaţilor şi slovenilor” şi şeful Casei Regale Obrenovici, cu ocazia căsătoriei sale cu Maria, colega ei din casa regală de România. În acele meciuri de pionierat s-a iţit o rivalitate care a depăşit cadrul sportiv. Pare că laitotivul prieteniei a fost „te ard când ţi-e mai bine” şi este dovedit de rezultate: primele patru meciuri s-au încheiat cu victoriile oaspeţilor, iar după ce „aleasa” condusă de Teofil Moraru a câştigat prima ediţie, la Zagreb, în bârlogul prietenului, după un an sârbii au venit la Bucureşti şi ne-au articulat cu 3-0. Această cupă, abreviată de comunişti CPRI, s-a stins în 1930, deoarece a apărut un proiect regional mult mai îmbietor, Cupa Balcanică, care n-a rezistat nici el prea mult, deoarece prietenii noştri comuni, iugoslavii şi bulgarii se aveau precum câinii cu mâţele. Atunci, un alt monarh, de data asta român, a revigorat competiţia numită „Cupa Regelui Carol” cu un alt sistem de disputare. Este vorba de controversatul Carol al II-lea, un mare iubitor de cultură şi sport, deşi rămas în istoria unora cu megalomania şi priaprismul.
Prietenia româno-iugoslavă s-a stins după primii ani de după război, întrucât papaşa Iosif Vissarionovici a interzis ţărilor vasale să joace meciuri cu Iugoslavia, din cauza „deviaţionismului” lui Tito. Dar tradiţia rezultatelor aiurea a continuat. Imediat după reabilitare, România bătea Iugoslavia la Belgrad cu 1-0, producând vâlvă, dar în anul următor, calificarea la Mondialul din 1958 (la care FIFA a adunat cei doi „prieteni” în aceeaşi grupă preliminară), calificarea a revenit iugoslavilor, iar Titus Ozon, vedeta echipei tricolore, a fost exclus din fotbal pentru bişniţă cu nasturi. La fel, în 1977: tricolorii, cu vedetele Dudu Georgescu şi Puiu Iordănescu (dar şi cu ieşeanul Mihai Romilă, titular incontestabil urmare a accidentării lui Liţă Dumitru) au învins cu 2-0 la Zagreb şi multora li s-a părut scorul acesta prea blând. La Bucureşti, iugoslavii, cu o echipă nouă, scoasă parcă din maşina de spălat a învins cu un halucinant 6-4, lansând un mare atacant, Safet Susic, şi aruncând anateme peste portarul Ţeţe Moratu şi fundaşul Ştefan Sameş.
În ansamblu, bilanţul a atârnat în favoarea adversarului nostru şi reflectă diferenţa de valoare şi performanţe între fotbalul celor două ţări. Marele atu al vecinilor a fost întotdeauna, de la 1927, via 1977, capacitatea de regenerare.
Cu mulţi ani în urmă, Cornel Dinu lansa o teorie ciudată privitoare la un har al pământului vest-balcanic de a emana fotbalişti de valoare. În privinţa României, tulburător este faptul că regiunile din Sud-Vestul ţării, apropiate de spaţiul iugoslav, au produs cea mai mare densitate de talente. Banatul la început, apoi Oltenia. Numai că talentele lor umplu Europa, fotbaliştii lor sunt la mare căutare, în timp ce ai noştri rămân speranţele şi se întorc cu coada între picioare precum tinerii lui Eminescu de la Paris. Şi asta chiar dacă infernul ex-iugoslav nu este chiar un model european de organizare fotbalistică.
Prezentul? Serbia este calificată la Mondiale, acolo unde Croaţia este vicecampioană, iar noi ne împiedicăm de Bosnia şi Muntenegru. Ar fi frumos, la această aniversare, să spunem că, în conformitate cu tradiţia prieteniei româno-iugoslave, o prezumptivă întâlnire cu Serbia este imprevizibilă. Însă ceea ce vedem în fotbalul nostru, nu poate fi învins nici de o tradiţie seculară.
