Este mult mai greu să articulezi, astăzi, o doctrină a îngrădirii, când ţintele ei sunt regimuri cu care nu demult Occidentul stătea - iar în anumite domenii, încă mai stă - la aceeaşi masă, tratându-le drept actori legitimi.
Am sugerat, în prima parte a acestui text, publicată săptămâna trecută, că actuala configuraţie a raporturilor între marile puteri din sistemul internaţional poate fi comparată, dar nu trebuie asociată necritic cu momente istorice de gen 1914 sau 1945. Sigur că există puncte importante de asemănare, puncte asupra cărora literatura de relaţii internaţionale insistă, pe bună dreptate. Spre exemplu, nu este deloc nouă ideea că un hegemon aflat în pierdere de viteză (astăzi, SUA), ameninţat de un rival în ascensiune (China), ar putea lua măsuri care să sporească probabilitatea unui viitor conflict, în loc să o reducă. Dar nu există argumente, nici istorice şi nici de altă natură, în baza cărora să conchidem că întotdeauna îngrădirea (containment) este soluţia, chiar dacă epoca noastră este încă marcată de aparentul succes al politicii americane de îngrădire a Uniunii Sovietice, iniţiată la sfârşitul anilor 1940.
Cum, în aceste momente, SUA şi Occidentul se îndreaptă cu paşi mari către oficializarea unui dublu containment, la adresa Chinei (pe plan global) şi la adresa Rusiei (în Europa), merită să discutăm dacă, în prezent, există suficiente resurse pentru aşa ceva. Şi, eventual, dacă o parte dintre resursele deficitare ar putea fi create într-un timp suficient de scurt încât strategia să dea rezultatul dorit - să menţină actuala balanţă de putere favorabilă SUA şi Occidentului. Textul de mai jos, precum şi cel de săptămâna viitoare, nu spun că este imposibil să se elaboreze o doctrină de îngrădire eficace. Ele îşi propun să puncteze anumite dificultăţi şi să încurajeze reflecţia despre elementele noi ce ar trebui incluse într-un astfel de proiect, pentru ca el să dea rezultate.
În primul rând, ar trebui admisă concluzia că încercarea de a ţine separate cele două mari puteri revizioniste, China şi Rusia, a eşuat. Da, această idee a fost - pentru unii, încă mai este - tentantă. Indiferent dacă vorbim de teoreticieni neangajaţi politic, de consilieri ai fostei administraţii Trump sau de politicieni europeni ce căutau să-şi motiveze deschiderea faţă de Kremlin, a fost o poziţie ce putea fi susţinută cu argumente. Doar că, încă din 2001, anul semnării tratatului de cooperare bilaterală, guvernele rus şi chinez decid că trebuie să lucreze împreună pentru stăvilirea supremaţiei globale americane. În cei puţin peste douăzeci de ani ce s-au scurs de atunci, apar prea puţine fisuri în această solidaritate, niciuna dintre speranţele Occidentului nefiind confirmate. Da, probabil că Donald Trump, Marine LePen şi chiar unii lideri din mainstream-ul politic occidental au crezut, un timp, că Rusia poate fi scoasă din această îmbrăţişare, dacă i se oferă un târg mai avantajos. Doar că un asemenea târg ar fi fost respins de acea parte a electoratului occidental care vrea o politică externă inspirată de valori.
Aşadar, dacă nu apar noutăţi spectaculoase care să bulverseze calculele strategice, ar fi vorba de o încercare de îngrădire a binomului sino-rus (chiar dacă elementul mai activ şi mai ameninţător îl reprezintă China). Şi în 1949-1950, dar în condiţii mult diferite, apăruse spectrul binomului, pe atunci mult mai omogen din punct de vedere politic decât este acum. Dar marea diferenţă faţă de acea epocă vine din faptul că actualele regimuri de la Beijing şi Moscova nu sunt rezultatele unor revoluţii recente, care să propulseze o ideologie-sperietoare şi un program expansionist deschis. Este mult mai greu să articulezi, astăzi, o doctrină a îngrădirii, când ţintele ei sunt regimuri cu care nu demult Occidentul stătea - iar în anumite domenii, încă mai stă - la aceeaşi masă, tratându-le drept actori legitimi.
Este, de asemenea, mult mai dificil să elaborezi o doctrină de tip containment când dependenţa economică de China şi Rusia este atât de mare. În ceea ce priveşte exporturile ruse de energie, s-a văzut cât de extinsă este reţeaua de interese asociate şi cât de ample sunt (şi pot fi) efectele sancţiunilor asupra publicului occidental. Cât despre firele economice care leagă Occidentul de China, aproape că nu mai este nevoie de argumente în plus. Nu există termen de comparaţie între vulnerabilitatea de astăzi şi cea din anii 1949-1950, când cele două tabere păreau să se afle în „emisfere” economice diferite.
În fine, este incomparabil mai greu să justifici o politică de îngrădire ce implică sacrificii din partea contribuabililor occidentali, în condiţiile în care puţini dintre aceştia percep regimurile de la Beijing şi Moscova drept ameninţări existenţiale. Şi, pentru a nu omite un punct dificil, când mult mai puţini dintre cetăţenii Vestului sunt dispuşi să-şi sacrifice o parte dintre beneficiile personale pe altarul unei cauze politice comune. Când mulţi nu mai cred în (aproape) nimic din ceea ce ar trebui să îi lege de un „noi” mai cuprinzător (poporul, naţiunea, comunitatea politică în diversele ei interpretări), nu trebuie să te aştepţi la prea multă solidaritate împotriva unor rivali îndepărtaţi, fie ei şi profund detestabili.
