Astăzi, indiferent dacă vorbim de relaţia SUA - Rusia sau de cea între SUA şi China, toată lumea are scenarii de victorie, în caz de război, chiar şi în ipoteza în care s-ar ajunge la o folosire limitată a armamentelor nucleare.
Tensionarea raporturilor sino-americane şi, într-un sens mai larg, a situaţiei din Asia de Est, după vizita în Taiwan a doamnei Nancy Pelosi, speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, a reprezentat subiectul politic numărul unu, la început de august. Cuplată analitic cu războiul din Ucraina, această criză poate justifica o serie de întrebări şi observaţii despre competiţia strategică şi, eventual, despre posibilitatea izbucnirii unui nou Război Rece global - sau despre faptul că el a început deja.
Prima se referă la analogiile istorice. Cea mai tentantă este, desigur, cea cu anul 1914: izbucnirea primului război mondial, pe fondul combinaţiei explozive de miopie, megalomanie şi alte asemenea substantive ce pot descrie comportamentul şefilor civili şi militari ai vremii. Dar noi, acum nu suntem în august 1914 şi nici măcar în 1907, când prinde contur oficial peisajul Europei divizate între cele două mari alianţe rivale. Ne putem închipui o evoluţie către „1907”, iar discuţiile despre axa sino-rusă sau despre blocul autoritar ce ar ajunge să adune în interiorul său principalii adversari ai Occidentului liberal-democratic nu sunt tocmai fanteziste. Dar ele nu trebuie transformate în profeţii condamnate să se auto-îndeplinească.
În ciuda iluziilor din anii 1990 şi începutul anilor 2000, nu au existat, cu adevărat, şanse ca Rusia şi China să devină susţinători loiali ai unei ordini mondiale bazate pe consensul post-Război Rece. Ambele puteri se profilau ca actori revizionişti - cu repertorii şi stiluri diferite, dar revizionişti. Era logic ca, mai târziu, coordonarea între ei să apară, chiar în lipsa unei armonii depline a intereselor. Întrebarea importantă este, însă, următoarea: ar fi putut fi prevenită - sau poate fi prevenită, în viitor - această coordonare? Răspunsul pare a fi negativ, la ambele moduri şi timpuri ale verbului. Poate că într-o lume de tip „1907”, în care Germania revizionistă se confrunta în principal cu o tabără de statu-quo (Franţa şi Marea Britanie, la nivel global, plus America încă neutră), ne-am putea imagina un astfel de scenariu. Occidentul nu a fost, însă, o tabără de statu quo, pentru că modul în care el a interpretat aparentul consens post-Război Rece era prea înrădăcinat în valori politice interne, într-un model de regim. Iar ideile de acest tip au fost mereu redefinite, tot mai amplu şi tot mai adânc, într-o direcţie total neplăcută pentru puterile autoritare.
A părut posibil, o vreme, ca Moscova şi Beijingul să adere din vârful buzelor la un sistem de interacţiuni în care importanţa teritoriului, a moştenirilor şi traumelor de natură teritorială, să pară a fi în declin. Epoca globalizării, cu nenumăratele reţele de tot felul întinse pe întreaga suprafaţă a Terrei, părea a fi plină de promisiuni pentru viitor. Dar, poate şi pentru că s-au simţit perdante (Rusia) sau îngrădite (China), puterile revizioniste nu s-au mulţumit cu proiecte de reorganizare a acestor reţele, de la cea financiară la cea menită să combată schimbarea climatică. Ele s-au întors la tema centrală a „vechii” politici internaţionale, teritoriul, şi-au configurat poziţii inflexibile şi, în fine, le-au reamintit celorlalţi că aspiraţiile teritoriale justifică recursul la violenţă. Este ceea ce face, astăzi, Moscova în estul Europei, şi ameninţă să facă Beijingul, în estul Asiei.
O altă observaţie are de a face cu existenţa armamentului atomic - cu lumea nucleară. (Acest text este scris, de altfel, în ziua în care comemorăm 77 de ani de la bombardarea oraşului Nagasaki.) Timp de mai multe decenii, mai ales după atingerea stadiului „distrugerii reciproce asigurate” în competiţia SUA-URSS, detestatele arsenale de acest tip au încurajat precauţia, de ambele părţi, pe fondul unei înţelegeri clare a modului în care un conflict local ar degenera cvasiautomat înspre o catastrofă globală. Astăzi, indiferent dacă vorbim de relaţia SUA - Rusia sau de cea între SUA şi China, toată lumea are scenarii de victorie, în caz de război, chiar şi în ipoteza în care s-ar ajunge la o folosire limitată a armamentelor nucleare.
