Termenul de provincial, astăzi, la noi, este folosit cu o evidentă conotaţie negativă, peiorativ. Mai ales în ce-i priveşte pe locuitorii Moldovei şi ai Olteniei. Nu a fost aşa dintotdeauna. În ale sale, celebre, Les Provinciales, epistole scrise unui provincial, Blaise Pascal punea în discuţie - dincolo de disputele teologice şi morale - funcţia esenţială pe care şi-o asumă provincia: distanţă critică şi, dacă e cazul, nesupunere faţă de autoritatea centrală (fie ea instanţă a puterii administrative sau religioase). Din această perspectivă aş îndrăzni eu să nuanţez plasarea simbolică şi administrativă a „provinciei” noastre, în vremelnicul meu exerciţiu de scepticism constructiv.
La vremea când Pascal îşi redacta scrisorile (interzise imediat şi puse la index, fapt care le-a făcut, bineînţeles, populare în mediile educate ale Franţei), Vasile Lupu tocmai terminase la Iaşi Biserica „Trei Ierarhi”. Pentru amândoi provincia însemna de fapt ţara, tot aşa cum astăzi şi Provence-ul pascalian şi Moldova lui Vasile Lupu (domnitorul, nu demagogul cu chimir!) sunt, în sine, o lume diferită de centrul politico-administrativ şi financiar al ţării lor. Întemeierea acestor lumi pe identitatea, pe spiritul şi tradiţia regională este evidentă chiar dacă, în ambele ţări, tăvălugul nivelator al centrului s-a străduit, o importantă bucată de timp, să le şteargă. Importând filosofia administrativă a Franţei, derivată din Codul napolonian (imperială, centralizată, hiperbirocratizată, dominatoare faţă de „provincii”, care pune Statul mai presus de cetăţean), România a nedreptăţit legitimitatea şi dreptul la diferenţă al provinciilor, etern supuse şi exploatate de un Bucureşti obraznic, lipsit de scrupule şi corupt. Mitologia istoriografică a „românilor” care dăinuiesc pe aceste meleaguri de 2050 de ani (dată stabilită arbitrar în anii '80 de o plenară a CC al PCR, din raţiuni propagandistice), precum şi ideea că românul e bun, drept şi iubitor de Scriptură, vesel şi harnic şi că doar străinii hrăpăreţi şi perfizi, care vor să ne ia Transilvania, sunt sursa tuturor relelor e o boală veche a explicaţiei şi interpretării politice, un clişeu stabil şi eficient. De fapt, la Iaşi, ştim astăzi că nu străinii sunt sursa tuturor relelor şi neîmplinirilor noastre, ci „clonele lui Mitică”, ectoplasme lipsite de coloană vertebrală şi onoare, cinice şi corupte, fără scrupule şi caracter. Asemenea rozătoarelor mutante născute în preajma unui reactor atomic, ele s-au răspândit rapid în patru zări, ducând morbul pierzaniei peste tot. Nu, aceşti „mitici” nu au în mod necesar toţi „buletin de capitală”, dar se adapă trainic de la iradianta nelegiure dâmboviţeană nelăsându-i să vieţuiască decent pe cei altfel decât ei, sporind, malefic, tumoral, răul pe care îl reprezintă şi din care se hrănesc. Cu ei avem noi a ne lupta şi în anii viitori. (Mă grăbesc să le aduc aminte, celor sideraţi, că „scrisorile provinciale” ale lui Pascal sunt apreciate, între altele, drept primul pamflet din istoria literaturii franceze.)
Aşa că, vorba tovarăşului Lenin (ale cărui nemuritoare „opere” filosofice au fost nişte caiete de conspecte), ar trebui să ne întrebăm: „Ce-i de făcut?”. Cel mai la îndemână răspuns ar fi „stârpirea răului la vot”. Mă grăbesc, totuşi, să spun că sceptic nu e deloc sinonim cu naiv, dimpotrivă! Aşa încât trebuie început mai gospodăreşte, de la rădăcină. Întâi, cu intrarea în legalitate şi în normalitatea românească a regulilor europene privitoare la demnitatea şi autonomia provinciei (nu secesiunea, bineînţeles, să nu cumva să fiu răstălmăcit). Iar ca acest lucru să fie posibil e nevoie, în primul rând, ca rolul dirijist al Ministerului de Finanţe (mamut ineficient, marcat de birocraţie şi lentoare, când nu chiar de reavoinţă) să fie reajustat prin lege prin trasarea cât mai exactă a autorităţii sale, dat fiind că un ministru, oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu poate acţiona în afara servituţilor şi constrângerilor desenate de lege. Iar legea este, de fapt, punctul cheie al tuturor problemelor noastre, căci cei care au făcut până acum legile, parlamentarii, au manifestat mai curând o mentalitate de infractori vicleni, prin construcţia unor texte confuze şi interpretabile (cu „portiţe” înadins lăsate pentru şmecheri), decât de cetăţeni interesaţi de binele public. Acest hăţiş obositor şi toxic pe care îl prezintă astăzi legislaţia românească a fost, în mod evident, premeditat de cartelurile de infractori care ştiau că doar reţelele bazate pe complicitate şi şantaj sunt capabile să supravieţuiască în haos. Ceea ce s-a şi întâmplat: jefuirea sălbatică a resurselor, batjocorirea legii, instabilitate politică, creştere economică de faţadă, pe banii repatriaţi ai „căpşunarilor”, abandonarea cinică a intereselor provinciei în favoarea unui centru corupt şi generator de putere convertibilă imediat în avantaje. Faptul că justiţia nu le-a putut da de cap se datorează, între altele, şi acestui hăţiş legislativ şi procedural care favorizează şi oferă protecţie „animalelor politice” amintite. Deci, o prioritate şi pentru noi, cetăţenii din provincii: asanarea urgentă a cadrului legislativ şi a justiţiei.
Apoi, urgentă ar mai fi şi o reală descentralizare făcută în interesul comunităţii. Ca funcţionar public, contemplu cu tristeţe decăderea continuă a reprezentanţelor în teritoriu ale ministerelor. Gândite inţial drept legatus augustus, delegaţii împăratului care apără legea în faţa abuzurilor naturale ale satrapilor locali, ele au tot fost mutilate succesiv devenind azi un fel de apendice bizar ignorat cu superioritate de autorităţile locale sau dinamitat de chiar propriul minister care le-a predat grăbit consiliilor judeţene uitând că în acest fel îşi subminează însăşi raţiunea de a exista. Rostul serviciilor publice „provinciale” ar fi tocmai acesta, aşa cum este el şi în Europa civilizată: o interfaţă profesională, condusă de experţi, care să medieze între agenda presantă a autorităţilor locale, cu interese imediate şi viziunea strategică a guvernului, cu obiective şi politici pe termen lung. Soluţia nu este, aşadar, plasarea şmecheră a responsabilităţii şi a finanţărilor exclusiv în spinarea autorităţilor „provinciei”, ci regândirea sistemului de alocaţii bugetare pentru capitole cu obiective pe termen lung, de urmărirea cărora să se ocupe aceste servicii. Şi, evident, depolitizarea lor. Dar, după cum spuneam, scepticul nu e deloc sinonim cu naivul.
Pe scurt, să nu ne temem de destinul nostru ca provincie demnă, centru regional (ca şi cu provincia, regiunea are o poveste proprie din care nu lipsesc Chişinăul şi Cernăuţiul) de iradiere a civilizaţiei europene şi a democraţiei liberale, cu distanţa firesc asumată faţă de jivinele dâmboviţene (cu scuzele de rigoare pentru cele câteva sute de oameni cultivaţi, demni de respect, trăitori în Sodoma naţională). Să învăţăm, deci, în viitor, fineţea şi mândria provensală!
Post scriptum. Şi să nu uit: stricto sensu „provincie” desemnează un teritoriu cucerit militar şi administrat ca atare de cuceritor. Nu e cazul, până astăzi, ca Iaşul să fi fost în această postură faţă de Bucureşti!
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor
