Când Martin Heidegger, uriaşul gânditor al secolului XX, a forjat conceptul de techné reinterpretând termenul antic, grecesc, drept un „proces de înflorire” (poiesis) a adevărului în frumosul artistic, cunoaşterea şi creaţia lumii s-au schimbat. Gânditorul german propunea o cheie integrativă de înţelegere a lumii care făcea apel la rădăcinile filosofiei presocratice unde filosofia, ştiinţa şi literatura coexistau paşnic într-un trunchi comun, căci „daimonul” (îngerul păzitor i-am spune noi, creştinii!) care purta acest nume era o personificare a îndemânării, a meşteşugului şi a artisticităţii. Iaca la ce m-a dus pe mine mintea ascultându-i pe cei doi jurnalişti pasionaţi de ştiinţă care au uitat temporar de jegul lumii noastre contemporane, dominată de cleptomanie, analfabetism funcţional şi fraudă intelectuală. Nu chiar de tot, desigur, dar dialogul lor a atins nişte înălţimi ideatice de pe care cititoarele de promptere şi-a fi pierdut echilibrul şi s-ar fi prăbuşit imediat.
Mă grăbesc să spun că, spre ruşinea mea, cunoştinţele rămase în zona ştiinţelor exacte sunt precare. Cu excepţia clasei a VIII-a când, pregătindu-mă pentru examenul de admitere la liceu am avut, graţie unei excepţionale profesoare de la Generală 25 (azi Liceul „Miron Costin”), o bună stăpânire a matematicii (mai ales la geometrie în spaţiu!), parcursul meu umanist de după aceea şi dezinteresul pentru studiul constant şi aplicat m-au îndepărtat de acest domeniu. La începutul anilor 80, când am terminat eu liceul, opţiunea profesională pentru studii umaniste era considerată un moft periculos şi costisitor. Cum marile oraşe erau închise, iar învăţământul universitar şi cercetarea nu erau accesibile decât rarisim şi în condiţii complicate (care de multe ori implicau colaborarea „patriotică” cu „organele” sau pile până la „Cabinetul 2”), ce rămânea, de regulă, era glodul şi alcoolismul din mediul rural, destinaţia aproape exclusivă a profesorilor acelor timpuri. Mult mai sigur era să te faci inginer.
Ţin minte ce aroganţă caraghioasă adoptam noi, „literaţii şi filosofii” de la Liceul „Mihai Eminescu” (azi Colegiu Naţional!) faţă de colegii de la liceele cu dominantă ştiinţifică, matematică-fizică, care scoteau pe bandă rulantă, cu rată de intrare la facultate de aproape sută la sută viitori ingineri. Licee cu reguli mult mai stricte, mai obediente faţă de constrângerile societăţii concentraţionare în care trăiam şi care, în opinia noastră adolescentină, erau maşinăriile care livrau, împreună cu politehnica, masa decerebrată de „oameni noi”, disciplinaţi şi aliniaţi, de care avea nevoie dictatura. (Ne-am prins abia târziu, post festum, că aveam în grupele noastre de „artişti” colegi mai bătrâni, veniţi din „câmpul muncii” care erau deja racolaţi şi lucrau cu două cărţi muncă, făcându-ne rapoarte tuturor, studenţi şi profesori deopotrivă. De asemenea, cei care făceam facultăţi „ideologice” nu vedeam nicio problemă în a face o carieră în aparatul de propagandă, care includea de fapt toată activitatea artistică şi jurnalistică!). Când prietenul Cătălin Turliuc a venit în clasa a X-a de la „fabrica de umefişti” (cum numeam noi un celebru liceu specializat pe chimie-biologie) ne-am tăvălit pe jos de râs văzându-l tuns zero (fumase la budă!), cu uniformă regulamentară, matricolă pe mână şi cu papuci de schimb, conform protocolului cu care era obişnuit. S-a dat rapid pe brazdă, desigur, în atmosfera liberală şi decomplexată pe care, spre cinstea lor, conducerea liceului şi profesorii o creaseră la fosta „Oltea Doamna” în acei ani tulburi.
Am făcut acest lung ocol pentru a sublinia că atât Cristian Tudor Popescu, cât şi Toni Hriţac, ambii cu solide studii politehnice, contrazic activ aceste prejudecăţi rămase ca lest în mintea multor colegi de generaţie pentru care falia dintre cunoaşterea umanistă şi cea ştiinţifică, realistă, ar fi de netrecut. Nu sunt chiar un fan al domnului Popescu, deşi îmi scot pălăria în faţa reuşitei domniei sale de a-şi transforma iniţialele în renume. E ceva fals în încrâncenarea sa studiată şi în tehnica de a aborda orice subiect dintr-un unghi „în răspăr” nu neapărat dintr-o maimuţăreală de „Gică Contra”, cât din ceea ce ieşeanul Dan Petrescu nuanţa subtil ca fiind, în stilul lui Huysmans, critica à rebours. Totuşi, indiferent de opţiunile sale legitime în zona politicului din anii 90 şi a stilisticii sale abrazive („care l-a făcut pe Hagi să plângă!”) a rămas, cu nuanţe la care are dreptul, singurul far neclintit în bătaia furtunii iliberale şi autoritariste care s-a abătut asupra noastră, în grade diferite de violenţă, în ultimele două decenii. În timpul regimului antidemocratic al lui Dragnea a fost singurul comentator cu audienţă maximală care a spus curajos ceea ce era de spus, în vreme ce mari lătrăi ai democraţiei tăceau tactic, scheunând sub masă în aşteptarea osului guvernamental. Astfel încât cu domul Popescu poţi polemiza, poţi să nu-i împărtăşeşti neapărat concluziile, dar trebuie să-i recunoşti acurateţea demonstraţiei şi onestitatea. El n-a învăţat matematica şi fizica pe de rost în şcoală. De altfel, domnia sa se şi recomandă modest ca fiind un simplu scriitor. Şi, da, asta şi este, cărţile sale şi artisticitatea demostraţiilor sale jurnalistice stau mărturie că, aşa cum singur se consideră, este la întretăierea rară a câmpului solid ştiinţific cu cel expresiv umanist. Că nu întâmplător am început eu semnalarea acestui fabulos dialog pe care îl recomand oricărui om inteligent (e pe site-ul Ziarului de Iaşi şi pe YouTube!) cu un apel cam „elitist” la Heidegger, în oglindă cu intuţia „supraraţională” a matematicianului-poet Omar Khayam, atât de drag invitatului. Merită văzut în primul rând pentru că e altceva decât furajul superficial şi senzaţionalist pe care-l rumegă televiziunile, ziarele sau social media dominate de obsesia audienţei. „Semnătura lui Dumnezeu” din abisul zecimalelor numărului Pi, faptul că în universul „imaginabil” putem ajunge la o „rază” de 30 de miliarde de ani, în timp ce în „cerul istoric” de 13,8 miliarde (universul observabil) doar şase la sută e „materie barionică” adică cee ce constituie homo sapiens şi lumea lui, lumea fractalilor, „interpretarea multivers a teoriei cuantice”, „dark matter” şi „dark energy” (construcţii literare, nu ştiinţifice!), geniul algebrei booleane care a anticipat în secolul al XIX-lea universul binar al lumii informatice sunt doar câteva din temele fascinante de dialog care l-au scos pe CTP din plictiseala sterilă şi acră a analizei tarelor lumii politice. Şi, da, minune!, îl puteţi vedea pe domnul Popescu râzând!
P.S. Respectuos, nu îndrăznesc să polemizez cu domnia sa pe teme ştiinţifice, dar în ceea ce priveşte talentul poetic al lui Adrian Păunescu, parcă simt o mâncărime de a mă poziţiona „în răspăr”. Cu bunele şi cu relele sale, Adrian Păunescu a fost un personaj dominator, cu o formidabilă energie, o hahaleră agitată, un arivist fără scrupule şi un versificator frenetic. De aceea, pentru putere, s-a poziţionat ca un neobosit linguşitor şi propagandist al dictatorului. N-a fost niciodată un poet de prim rang, iar ceea ce evocă domnul Popescu, volumele sale de debut şi tinereţe au fost cărţi scrise (şi probabil discret şlefuite) în timpul căsniciei zbuciumate cu marea poetă Constanţa Buzea. Faptul că după ce aceasta a divorţat de el nu a mai deversat pe piaţa controlată de partid, în tiraje cosmice, decât un şuvoi nestăvilit de lozinci ritmate (care azi ar face carieră la Kanal D!) ar fi trebuit să dea de gândit criticilor.
Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor
