Romania
This article was added by the user . TheWorldNews is not responsible for the content of the platform.

Curentul latinist şi configurarea conştiinţei identitare româneşti moderne (II)

Autorul continuă prezentarea succintă a acțiunilor cultural-politice ale învățaților iluminiști din Şcoala Ardelenă, care au contribuit în mod decisiv la configurarea identității naționale moderne a românilor.

Afirmarea unei ascendenţe istorice superioare, cea a Imperiului roman, în ciuda unui prezent precar şi decăzut, devine argumentul cheie în argumentarea „drepturilor istorice” ale românilor care, se ştie, nu erau consideraţi printre „naţiunile constitutive” ale statului austro‑ungar, fiind lipsiţi de drepturile politice de care se bucurau celalalte trei naţionalităţi (germanii, ungurii şi secuii). Acest militantism naţional cu accente polemice va caracteriza cu precădere pe membrii mişcării de idei cunoscută în istorie cu numele de Şcoala Ardeleană (Siebenbürger Schule). Este vorba despre un grup de intelectuali români din Transilvania celei de‑a doua jumătăţi a secolului al XVIII‑lea, în majoritatea lor de confesiune greco‑catolică, oameni cu educaţie superioară în şcolile occidentale din lumea germană şi din Italia, cu o orientare ideologică iluministă, care au alcătuit un grup de interese culturale comune şi o comunitate de idei cu efect profund şi durabil asupra evoluţiei ulterioare a conştiinţei naţionale româneşti. Orientarea lor programatică spre Roma (nu atât confesională, cât mai ales ideologic‑militantă), situarea modelului limbii latine şi a tradiţiei romane în centrul sistemului lor de valori şi a concepţiilor lor politice şi culturale, sunt elemente care justifică definirea drept „mişcare latinistă” a curentului de idei pe care îl promovau. Un amănunt nu lipsit de importanţă în acest context este faptul că, o noutate în istoria românilor, latiniştii ardeleni reprezintă prima generaţie de intelectuali români care nu provin din rândurile clerului sau ale aristocraţiei. Deşi beneficiari ai unei educaţii în principiu teologică şi, în majoritatea cazurilor, posesori ai unui titlu ecleziastic în cadrul Bisericii Unite cu Roma („Greco‑Catolice”), grupul intelectualilor ardeleni latinişti s‑a constituit mai degrabă ca un grup de opoziţie intelectuală faţă de autorităţile ecleziastice şi statale constituite în Imperiu şi au activat în condiţii destul de precare, angrenându‑se, și ca grup și ca indivizi, într‑un fel de stare de campanie permanentă.

În continuare, voi reaminti cititorului câteva date despre cei mai importanţi şi mai cunoscuţi intelectuali ai acestei mişcări ideologice. Samuil Micu (1745‑1806), istoric, teolog, filolog, filosof, devine, după studii foarte bune, profesor de logică şi aritmetică la recent întemeiatul Colegiu Greco‑Catolic de la Blaj, mai apoi prefect de studii la Colegiul Sancta Barbara din Viena şi, în cele din urmă, cenzor pentru cărţile româneşti la Tipografia Universităţii din Buda (ca şi, mai târziu, Petru Maior). El este cel care a cules şi a sistematizat materialul documentar necesar pentru argumentarea de ordin istoric din Supplex libellus Valachorum Transilvaniae, document politic programatic, un memoriu adresat de un grup de intelectuali români Curţii de la Viena, în scopul de a solicita un statut politic superior pentru poporul român din Transilvania. Numărul și originea „nobilă”, romană îndreptățeau, potrivit acestor cărturari patrioți, deplina sa egalitate cu celelalte „națiuni”. Impregnat de ideile generale ale Iluminismului european, Samuil Micu se considera în consens cu programul reformist al curţii imperiale de la Viena, care prevedea luminarea poporului simplu prin instrucţie şi educaţie. În consecinţă, pentru el, cunoaşterea istoriei, explicarea originii poporului său, erau proiecte de urgenţă, de o importanţă capitală cu atât mai mult pentru români, scufundaţi încă în „întunericul neştiinţei”. În linii mari, concepţia sa despre istorie este una raţionalistă, care implică o limitare rolului şi importanţei Providenţei. Scurtă cunoștință de istoria românilor (scrisă în ultimul deceniu al secolului al XVIII‑lea), Istoria și lucrurile și întâmplările românilor pre scurt (1806‑1807), Istoria românilor în Dacia, Istoria domnilor Ţării Româneşti şi Istoria domnilor Moldovei, acestea sunt principalele lucrări de istorie ale lui Samuil Micu, rămase toate în manuscris. Discursul istoric este unul de tip militant, orientat programatic spre dovedirea cu orice preţ a originii romane a poporului român şi a continuităţi sale neîntrerupte în spaţiul vechii Dacii, iar metoda se bazează pe compilarea critică a izvoarelor interne (operele cronicarilor munteni şi moldoveni) şi a celor externe. Mai importante pentru definirea profilului scriitorului sunt alte trei lucrări, care au avut norocul de a fi tipărite. Este vorba despre volumaşul Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestin (1779, Viena), o carte adresată publicului umil, redactată în grafie latină, cu o ortografie proprie, ortografie ale cărei principii etimologizante sunt explicate în partea introductivă. Această modestă publicaţie ocupă în istorie un loc simbolic important, fiind primul text tipărit cu scriere latină care a circulat în public (după unele încercări neînsemnate şi cu slab ecou, datorate comunităţii de români calvini, care a avut o existenţă efemeră în Banat pe la jumătatea secolului al XVII‑lea). Elementa linguae Daco‑Romanae sive Valachicae (două ediţii, în 1780 şi în 1805), publicată de Samuil Micu în colaborare cu Gh. Şincai, are şi ea atributele unei premiere: este prima gramatică tiparită a limbii române. Şi această lucrare propune un sistem ortografic etimologizant, prin care se intenţiona sugerarea clară a originii latine a cuvintelor şi formelor româneşti. Această gramatică are un caracter pronunţat normativ, din marea varietate a formelor care le erau cunoscute din limba vorbită autorii alegând şi căutând să impună ca norme ale limbii române scrise formele cele mai apropiate de modelul latinesc. Tratarea sistematică a faptelor şi prezentarea lor sistematică, precum şi redactarea lucrării în limba latină au făcut ca Elementa... să se bucure de ecou printre erudiţii europeni, ajutând, câteva decenii mai târziu, o dată cu naşterea lingvisticii romanice ştiinţifice, la încadrarea românei printre limbile romanice.

Pe lângă o cantitate apreciabilă de traduceri în limba română din patristica răsăriteană, pe lângă multe texte de istorie bisericească, teologie sistematică și dogmatică (toate rămase în manuscris şi publicate mult mai târziu) Samuil Micu este şi autorul unei ediţii integrale a Bibliei, publicată la Blaj în anul 1795, care reprezintă o revizuire atentă a primei versiuni româneşti integrale a Bibliei, tipărită la Bucureşti în 1688. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași