Inegalitatea indivizilor nu este doar inevitabilă, ci şi absolut necesară evoluţiei. Dar unde există inegalitate apare şi exploatarea. În volumul „Evoluţia sinelui”, psihologul american de origine maghiară, Mihaly Csikszentmihalyi, celebru pentru studiile sale asupra fericirii, identifică trei feluri de exploatatori.
Primul dintre exploatatori, asupritorul, este individul care deţine puterea (conferită de bogăţie, de statut, de privilegii, de forţa superioară etc.) ce-i permite să-i oprime pe ceilalţi. Ori de câte ori un anumit lucru face posibil ca unii indivizi să obţină un avantaj asupra altora, urmează ineluctabil exploatarea. Câteodată, opresorii încep ca protectori. În evul mediu, în occidentul catolic, proprietarii de pământ, speriaţi de năvălitorii călare, au pus mână de la mână pentru a-şi finanţa propria armată alcătuită din cavaleri. Caii, armurile, săbiile, lăncile erau pe atunci extrem de costisitoare. După câteva generaţii, cavalerii, iniţial doar nişte flăcăi mai voinici şi mai curajoşi decât restul oamenilor, au format o castă aparte de războinici ce au ajuns să profite chiar de pe urma celor ce-i creaseră.
La limită, oprimarea reprezintă situaţia în care energia psihică a unei persoane este controlată împotriva voinţei sale de către o altă persoană. Cea mai clară, dar şi cea mai odioasă manifestare a exploatării opresive este sclavia. Dar asuprirea, în diferite grade, există şi în familie, la şcoală, la locul de muncă, în viaţa politică.
Pentru a prelua controlul asupra propriei energii psihice - scrie Csikszentmihalyi -, suntem obligaţi să înţelegem modul de utilizare a puterii. Un om cu adevărat liber este cel ce se fereşte de ambiţiile unora şi nici nu profită de slăbiciunile altora.
Al doilea tip de exploatator este parazitul. Dacă, în cazul oprimării, cineva cu mai multă putere îi răpeşte libertatea altcuiva cu mai puţină putere, parazitarea înseamnă taman opusul. Parazitul îşi extrage energia de la cineva care, măcar în anumite privinţe, deţine un avantaj. Ca şi natura, istoria este doldora de paraziţi. De-a lungul timpului, unii oameni, mai puţini, au muncit din greu pentru a acumula bunuri, în vreme ce alţii, mai mulţi, au irosit toate şansele ivite, trăind în virtutea inerţiei ori plângându-şi soarta cea crudă la cârciumă, alături de alţi amărăşteni. Însă, la un moment dat, sătui de sărăcie, cei din a doua categorie s-au revoltat, cerând egalitate. Deseori, a urmat o redistribuire a bunurilor, economiile celor harnici ajungând pe mâinile celor leneşi şi risipitori. (Chiar Marx recunoaştea că burghezul a fost la început un ţăran isteţ şi muncitor. Cu toate acestea, părintele comunismului îl voia mort fiindcă îi oprima pe proletari. După cum vedem însă, exploatarea are loc în ambele sensuri, după o schemă ceva mai complicată decât ne-o prezintă marxismul.)
Ori, imaginaţi-vă, mai scrie Csikszentmihalyi, că aţi câştigat o sumă importantă la loterie. Imediat, în jur, încep să roiască rude sărace, amici profitori, credincioşi dornici să mai construiască o biserică, escroci, cerşetori etc.
În destule cazuri este greu de realizat o demarcaţie foarte precisă între parazitism şi simbioză - ce apare atunci când fiecare partener câştiga ceva de pe urma celuilalt. De pildă, o vedetă are întotdeauna nevoie de fani, iar un lider e mereu în căutarea linguşitorilor. Experienţa arată că nu poţi scăpa de paraziţi, dar şi că micul parazit poate distruge într-un final corpul gazdei, fie murind la rându-i, fie trecând zglobiu la altă gazdă.
Al treilea tip de exploatator este ipocritul. Dacă opresorilor le putem opune rezistenţă, iar pe paraziţi îi mai putem slăbi uneori, prin varii metode, ce putem face când devenim victima unor indivizi care par altceva decât sunt în realitate? În opinia lui Csikszentmihalyi, exploatarea mimetică reprezintă cel mai perfid atac la adresa libertăţii umane. Din păcate, pe ipocriţi îi regăsim oriunde. În politică, unde alesul jură că va lupta pentru binele comun, dar nu va face decât să dobândească averi ilicite şi să voteze legi ce-i apără privilegiile. În biserică, unde popii deşi laudă cumpătarea şi smerenia umblă în maşini de lux, îmbrăcaţi în haine de aur, privind sfidător la sărăntoci. Dar şi în economie, unde mai ales indivizii din domeniul publicităţii speculează anumite nevoi ori dorinţe legate de sănătate, frumuseţe, bătrâneţe liniştită etc. pentru a-ţi vinde tot felul de nimicuri teribil de scumpe. În natură, evoluţia a avut nevoie de mii şi mii de ani pentru a crea un organism mimetic, dar în viaţa de zi cu zi este suficient ca un ticălos să îmbrace veşmintele preoteşti ori o uniformă de poliţist pentru a câştiga încrederea unor grupuri largi de oameni.
La final, un exerciţiu de psihologie, dar şi o temă de meditaţie. Cu toate că potrivit descrierii lui Csikszentmihalyi, Klaus Iohannis, Marcel Ciolacu şi Nicolae Ciucă (politicienii în care românii au cea mai mare încredere, potrivit sondajelor de opinie!) aparţin asupritorilor, haideţi să schimbăm oleacă datele problemei. Într-un univers paralel, dar destul de asemănător cu al nostru, unde electoratul ar alege cu mai multă grijă, cine dintre aceşti vajnici politicieni ar corespunde perfect tipului asupritorului, cine ar aduce mai mult a parazit, cine ar întruni însuşirile ipocritului? Cu alte cuvinte, cât de bine îi cunoaşteţi pe cei ce ne conduc? Dar pe oamenii din jurul nostru? Aici e libertatea dumneavoastră!
