Romania
This article was added by the user . TheWorldNews is not responsible for the content of the platform.

Alexandra Tănase, farmacist voluntar „fără frontiere”: „Uneori, mamele vindeau untul de arahide primit ca tratament pentru copilul subnutrit pentru a le cumpăra și celorlalți de mâncare”

- Spuneai, la un moment dat, că ești dezamăgită de posibilitățile pe care le are un farmacist în România. Ce te-a dezamăgit la meseria de farmacist?

Alexandra Tănase: - Nu meseria de farmacist m-a dezamăgit, ci contextul în care ea se desfășoară. Am petrecut momente minunate în farmacie, preparând rețete magistrale, sfătuind pacientul în privința tratamentului, dar și momente mai puțin bune, când totul se monetiza. Nu am mai urmărit în ultima vreme, dar cred că situația nu face decât să se deterioreze.

-          Cum ai început să lucrezi pentru Medici Fără Frontiere? Și care e rolul tău?

Alexandra Tănase: - Începusem de câțiva ani să fac voluntariat (gătit pentru persoane fără posibilități, teme cu copiii din Ferentari) până să aflu de existența MSF. Am aplicat, a urmat un drum lung până să fiu acceptată și, în 2018, am primit prima misiune în Republica Centrafricană. Rolul farmacistului într-un proiect MSF e destul de complex. În principal, ai grijă de stocul de medicamente (aranjare, etichetare, conservare, inventar), analizezi comenzile care vin din spital, scrii diferite rapoarte cu privire la stoc și la consum (preexpirate, suprastoc, stoc insuficient până la următoarea comandă), pregătești comanda internațională pentru următoarele 6 luni, formezi oamenii din echipă cu privire la o bună gestiune a medicamentelor și pe dispensatorii de medicamente asupra unei bune comunicări a tratamentului pentru pacient. În câteva misiuni am avut șansa să petrec mai mult timp în spital - împreună cu un medic am realizat o analiză rațională a prescripțiilor din spital (posologie, interacțiuni, durata tratamentului, concordanța diagnostic-tratament în raport cu protocolul) și am cercetat utilizarea antibioticelor pentru a preveni rezistența.

-          Cum a fost prima misiune? Ce te-a impresionat/șocat/contrariat?

Alexandra Tănase: - Bria, Republica Centrafricană. Pământ roșu cărămiziu de îți pătrunde și în amprente, un puhoi de copii curioși, o lume pe care nu o cunoșteam, dar la care m-am adaptat. Cred că în primele 3 luni totul m-a impresionat - de la toată organizarea domestică a unei case de expați până la modul de funcționare a spitalului sprijinit de MSF. O caracatiță cu zeci de tentacule. M-a contrariat seninătatea oamenilor în comparație cu modul de viață, m-a șocat manipularea tinerilor de către interesele politice, m-a impresionat reziliența femeilor centrafricane.

Am învățat mai mult decât am lăsat în prima misiune. De asta și spun tot timpul că nu ai să înțelegi dacă iubești stilul de viață MSF după o singură misiune.

-          Au fost momente în care te-ai gândit să renunți? Republica Centrafricană și Congo nu sunt doar printre cele mai sărace țări din lume, ci și printre cele mai nesigure.

Alexandra Tănase: - Să renunț, nu. Când am crezut că nu mai pot, da. Sunt puține țările sigure unde MSF are proiecte. O țară nesigură înseamnă și o țară cu acces limitat la orice tip de susținere. MSF are multe protocoale de securitate pe care tu, ca expat, te angajezi să le respecți. Sunt multe negocieri înainte de a deschide o misiune și toate schimbările sunt urmărite de către coordonatorul de proiect.

-          Familia, prietenii nu își fac griji știind că ești în zone de conflict? Există rețele de telefonie mobilă, internet? E greu de comunicat cu cei de acasă?

Alexandra Tănase: - Sigur că își fac griji, ori din cauza securității, ori din cauza mâncării. Am făcut cinci misiuni până acum și, câteodată, am avut probleme cu internetul, chiar și o săptămână întreagă, însă mereu s-au găsit soluții să îi anunț pe cei de acasă că sunt ok. Câteodată e greu să comunici din cauza calității internetului sau a diferenței de fus orar (cum a fost în Haiti), însă pentru mine e greu și emoțional, prefer să primesc vești decât să povestesc detaliat. Cred că e o formă de (auto)protecție. De cele mai multe ori însă ajută foarte mult să îi ții la curent pe oamenii dragi, să nu fie știrile din mass media singurul reper.

-          Povestește-ne cum decurgea o zi din viața ta într-una din misiunile în care ai fost?

Alexandra Tănase: - Ziua de lucru începea de obicei la 7 -7.30, cu o ședință la spital în care se vorbea despre evoluția pacienților peste noapte, problemele întâmpinate, noutăți sau greșeli identificate. Apoi programul meu se împărțea între farmacia centrală, spital și birou. Încerc de fiecare dată să fiu prezentă cât mai mult timp în spital, să nu stau ascunsă în farmacie, printre medicamente și rapoarte. În fiecare dimineață făceam o mică ședință cu colegii mei de la farmacie pentru a stabili ce urma să facem în ziua respectivă și ne apucam de lucru. La ora 13 ne întorceam la bază să mâncăm și reveneam apoi la spital până la 17. Câteodată și mai târziu, dacă apăreau urgențe. Fiecare expat are un radio și chiar și noaptea, dacă intervenea ceva, te puteau apela pentru a-ți cere ajutorul. Serile le petreci cu colegii, la povești sau la ședințe. În weekenduri mergeam fie la piață, fie în vizită la colegii naționali, fie la restaurant, în funcție de context și misiune.

-         Au fost diferențe mari între o țară și alta, între o misiune și alta?

Alexandra Tănase: - Da, au fost unele diferențe - în Congo, mergeam de la bază la spital cu motocicleta, pe un drum montan superb. Spitalul era într-o vale, fără semnal, ceea ce făcea comunicarea cu baza aproape imposibilă. Chiar și pe radio era greu. În Haiti, în schimb, aveam internet la spital, ceea ce ușura comunicarea foarte mult. Tot în Haiti am avut și cea mai specifică misiune de până acum - spitalul era focalizat pe traumă și arși, ceea ce m-a obligat să îmi revizuiesc cunoștințele.

-          Cu ce fel de dificultăți te-ai confruntat în misiunile în care ai fost?

Alexandra Tănase: - E un mix de sentimente când vine vorba de dificultăți. De cele mai multe ori pentru mine frustrarea venea din faptul că nu putem face mai mult.

Bineînțeles, limba a reprezentat mereu o dificultate, o barieră în comunicarea eficientă și clară. Mi-a fost dificil la început și să fac management de echipă, deoarece nu mai făcusem asta vreodată, mai ales cu oameni din alt background. Iar eu voiam totul în ritmul meu, pe repede înainte. Abia apoi am înțeles că până nici eu nu pot tine ritmul acela timp de 6 luni, darămite stafful național. E dureros să știi că unii dintre colegii mei nici nu s-au gândit ce vor să facă în viață, ci lucrează pentru MSF pentru că e singurul angajator din zonă (cum era în Republica Centrafricană).

-          Cum sunt pacienții din Congo sau Republica Centrafricană?

Alexandra Tănase: - Amărâți. Bătuți de soartă și de indiferența autorităților. Majoritatea era tratată pentru malarie sau diferite infecții. Mai erau și pacienții internați pentru operații, maternitate și serviciul HIV.

Răbdători. Așteptau ore întregi să le vină rândul.

Săraci. Uneori, mamele vindeau untul de arahide primit ca tratament pentru copilul subnutrit pentru a le cumpăra și celorlalți de mâncare.

Rezilienți. În ciuda oricărei nesiguranțe viitoare, zâmbeau.

-          Câți oameni sunt ajutați de o echipă a MSF, într-o zi, să spunem, într-o astfel de misiune?

Alexandra Tănase: - Per total, ambulatoriu și internați, peste o sută pe zi. De asta e tare important să menții dinamica echipei care consultă, prescrie sau eliberează medicamente. Să spui de o sută de ori, în 8 ore, «luați de 3 ori pe zi, după masă», nu e deloc ușor. Însă fiecare pacient are dreptul la o informare corectă.

-          Ai fost în misiuni și în ultimii doi ani, marcați de pandemie. Erau oamenii de acolo speriați de COVID sau aveau probleme mai mari?

Alexandra Tănase: - Erau speriați, da, deși aveau și probleme mai mari. Cel mai greu a fost când nu mai aveam teste, mănuși sau dezinfectant deloc. Cred că mulți au trecut prin boală fără să știe; testele fiind limitate, se făceau doar după anumite criterii.

-          Lucrezi pentru MSF deja de 4 ani. Cât timp ți-ai propus sau crezi că o să mai participi la misiuni umanitare?

Alexandra Tănase: - E mult? Nu îmi dau seama. Nu mi-am propus încă un termen anume, știu doar că această călătorie nu s-a terminat încă. Pentru mine, să lucrez pentru MSF e o experiență fascinantă cu totul, nu doar prin prisma misiunilor, ci și a oamenilor pe care îi cunoști, a vacanțelor pe care ajungi să le faci în concediul din misiune (Mauritius, Republica Dominicană), a conexiunilor greu de descris cu oameni pe care cel mai probabil nu îi vei mai vedea niciodată.

„Am făcut șase misiuni până acum: două în Republica Centrafricană, două în Republica Democrată Congo, una în Haiti și, momentan, lucrez din România pentru misiunea MSF din Ucraina”

„Ce urmează? Poate, în toamnă, o misiune în Benin, pentru a deschide o farmacie MSF, sau Congo - pentru a evalua o farmacie dintr-un proiect HIV. Să lucrezi pentru Médecins Sans Frontières e un carusel emoțional, pentru mine adictiv”

Înființată în urmă cu mai bine de 50 de ani, de un grup îndrăzneț de medici și jurnaliști francezi, în urma războiului și foametei din Nigeria, organizația Médecins Sans Frontières este prezentă în peste 70 de țări din întreaga lume, oferind ajutor oamenilor afectați de conflicte armate, dezastre naturale, epidemii și celor din zone foarte sărace, care nu au acces la îngrijire medicală.

››› Vezi galeria foto ‹‹‹